Wikijunior:Europa/UE
Uniunea Europeană (UE) este o confederație de state din Europa. Capitala este Bruxelles. Statele membre ale confederației sunt Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Regatul Unit, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria.
Istoria Uniunii Europene modificare
Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.
În 1951, negocierile desfășuarate între șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Comparativ cu alte organizații internaționale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranațional al acestei Comunități, reprezentat de transferul de competențe către o instituție 1 Organisation for European Economic Co-operation -OEEC 2 North Atlantic Treaty Organisation - NATO 5 (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O altă inițiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunități Europene de Apărare (CEA), inițiativă care a eșuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franței. O relansare în forță a „inițativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinței de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei organizații pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE) și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experiență sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizație supranațională – adică o oranizație creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunității către anumite instituții comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie și un cadru instituțional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunității, precum și a intereselor cetățenilor europeni.
Sursa:Uniunea Europeană:istorie,instituții,procese decizionale [1]
Geografia Uniunii Europene modificare
Continentul Europa este înconjurat de oceane și de mări în vest (Oceanul Atlantic), în sud (Marea Mediterană) și în nord (Oceanul Arctic), dar este strâns legat de Asia, de-a lungul Munților Ural, în partea de est.
Fiind înconjurat din trei părți de ape (N,V,S) are aspectul unei penisule de mari dimensiuni a Asiei. De aceea, unii specialiști consideră că această mare întindere formează, de fapt, un singur continent, denumit, după cele două părți ale sale, Eurasia.
Limitele Europei sunt foarte ușor de urmărit spre nord și vest, dar în sud, în est și, mai ales, între aceste două puncte cardinale (adică în sud-est) se urmăresc mai greu. În est, Munții Ural despart, convențional, Europa de Asia. În sud-est, în continuarea munților, limita este considerată râul Ural, Marea Caspică și Munții Caucaz; în continuare, Marea Neagră și Marea Egee (și yona de legătură dintre ele, adică stâmtoarea Bosfor, Marea Marmara și stâmtoarea Dardanele) despart Europa de partea cea mai avansată, vestică, a Asiei, denumită Asia Mică.
Punctele extreme ale Europei (neluând în seamă insulele din jur), sunt:in nord: Capul Nord; în vest: Capul Roca; în sud:Capul Tarifa; în est:partea de nord a Munților Ural (punctul cu înălțimea de 492 m), în apropiere de localitatea Vorkuta.
