Manual alienare părintească/Cuvânt înainte

„	Copiii au nevoie în egală măsură atât de prezența mamei cât și a tatălui care să-i protejeze, să-i îngrijească, să-i îndrume și să-i învețe cum să descopere lumea. Dacă nu ar avea nevoie de aceste aspecte fundamentale de dezvoltare, nu s-ar mai fi inventat părinții.	”
—Camelia Borlean, psihologul Curții de Apel Oradea)

Sindromul Alienării Părintești sau Sindromul Alienării Parentale (în engleză Parental Alienation Syndrome sau prescurtat PAS) constă în denigrarea sistematică a unui părinte de către celălalt cu intenția îndepărtării copilului de acesta. Noțiunea de sindrom al alienării părintești a fost introdusă de profesorul de psihiatrie american Richard A. Gardner (1931 – 2003) în anul 1985 (bibliografie, referința A). O definiție mai recentă definește alienarea ca fiind un comportament prin care ca atunci un copil se aliează cu unul dintre părin'i (sau cu un alt îngrijitor) și respinge relația cu celălalt părinte (sau ambii părinți) fără o justificare legitimă, în ciuda unei relații anterioare calde și plină de iubire.

Dr. Douglas Darnall (bibliografie, referința B) definește alienarea parentală ca fiind orice constelație de comportamente, conștiente sau inconștiente, care ar putea evoca o perturbare a relației dintre copil și părintele care nu deține custodia sa. Accentul cade pentru Dr. Darnall pe spălarea creierului (brainwashing), alienarea fiind un proces reciproc în care ambii părinți sunt prinși.

Pe lângă cazul ”clasic” de alienare părintească în care copilul este manipulat și acaparate emoțional treptat de către alienator în vreme ce copilul mi are contacte personale cu părintele țintă, există două alte forme de în care alienarea se manifestă: nerespectarea măsurilor de legături personale ale copilului și respectiv răpirea de minori în condițiile în care copilul nu este încă separat emoțional de părintele țintă. Jurisprudența internațională legată de răpirea de minori (dar există și un fenomen al răpirii naționale de minori complet ignorat în România) arată că în circa 6 luni de la separarea fizică copilul se separă și emoțional de părintele față de care a fost răpit și se ajustează emoțional în noua situație care implică să nu mai aibă nicio legătură cu părintele de care a fost îndepărtat fizic.

Alienarea este o formă gravă (bibliografie, referinta C) de abuz emoțional asupra copilului, care apare în cursul sau în urma unui divorț, prin care părintele ce obține custodia copilului urmărește excluderea completă a celuilalt părinte din viața copilului. În practică, părintele alienator este cel mai adesea mama, deși există unele cazuri în care și tatăl o poate face (bibliografie, referinta C).

Pe parcursul acestui document se va considera implicită situația net mai frecventă în care mama custodiană este părintele alienator; aceasta fiind abordarea în cazul marii majorități a literaturii de specialitate (bibliografie, referința D). Gardner face acest lucru de asemenea (bibliografie, referința E) motiv pentru care s-a confruntat cu acuzația de Sexism. El apreciază ca în 85-90% din cazuri părintele alienator este mama, acest lucru datorându-se în mare măsură faptului că mama este cea căreia i se încredințează copilul de cele mai multe ori. Pentru simplificare el folosește adesea termenul de mamă pentru părintele alienator și cel de tată pentru părintele alienat, aceeași convenție fiind folosită pe parcursul acestui document.