Inițiativa de modificare a legii 272/Manifestul ARPCC

Manifestul ARPCC din iunie 2011 privitor la problemele sistemului drepturilor copilului

Experiența multor părinți care trec prin drama divorțului relativ la sistemul drepturilor copilului din România este traumatizantă . Deși legea 272 este în esență o lege bună, sistemul drepturilor copilului este totuși incomplet . ceea ce dăunează copiilor.

1. CARENȚE LEGISLATIVE

1.1. Legea 272/2004 a drepturilor copilului nu are norme metodologice de aplicare

O gravă deficițiență în domeniul protețeiei copilului este reprezentată de lipsa normelor metodologice de aplicare a legii protecției copilului. Lipsa normelor metodologice de aplicare a legii 272/2004 creează un vid de înțelegere a responsabilităților pe care le are Autoritatea Tutelară și direcțiile pentru protecția Copiilor cu privire la protejarea copiilor față de abuz sau cu privire la asigurarea programului de legături personale dintre minori și părinții lor.

1.2. Modul de stabilire a programelor de vizitare nu e reglementat

În România, deși legea primează, stabilirea programelor de vizitare este probabil singura instituție care nu este reglementată prin lege. Prin urmare, deși în România practica instanțelor nu este izvor de drept, instanțele sunt cele care decid asupra programelor de vizitare ceea ce implică existența unor programe de legături personale minimale sau greu de pus în practică, urmare a ambiguității formulării acestora în dispozitivul hotărârilor judecătorești și a lipsei unei practici unitare . Studiile științifice de marcă din străinătate realizate pe eșantioane reprezentative de familii alflate în toate aranajamentele custodiale, dovedesc indubitabil faptul că programele de legpturi personale consistente ca întindere în timp și frecvență a interacțiunii copilului cu părintele nerezident sunt cele care asigură copiilor cea mai bună dezvoltare. Cu toate acestea impactul acestor studii asupra praacticii judecătorești este minimal, instanțele continuând să acorde programe de legături personale simbolice, total insuficiente nevoilor reale de dezvoltare ale copiilor.

1.3. Probleme de sincronizare între legile care ar trebui să asigure implementarea custodiei comune

Deși noul Cod Civil va introduce noțiunea de custodie comună în legislația românească începând cu Octombrie 2011, Celelalte legi nu sunt modificate pentru a se adapta (suficient) noii realități juridice ce implică autoritatea parentală comună asupra minorilor.

1.4. Ne-reprezentarea reală a intereselor copilului de către Autoritatea Tutelară [ngo3217]

• În actualul sistem din România, dreptul de legătturi persoanle al minorului nu este văzut (de către instanțe și legislativ) ca fiind o regulă imperativă. Instanțele aplică principiul disponibilității unui drept fundamental al copilului, deși dreptulrile acestuia nu sunt reprezentate corect de către Autoritatea Tutelară. Prin urmare instanța nu se pronunța din oficiu și asupra programului de legături personale ale copilului dacă părinții uită să ceară acest lucru prin cererile lor.
• Așadar instanța se pronunța din oficiu asupra stabilirii pensiei de întreținere pentru copil, adică a unui drept material al copilului, fără a se pronunța din oficiu și asupra dreptului copilului la legături personale cu părintele necustodian.
• APRCC consideră că Rolul Autorității Tutelare ar trebui să fie unul activ în reprezentarea intereselor copilului în cauzele privind încredințarea minorilor. Aceasta se poate asigura cerând în numele copilului, un program de legături personale minimale pentru copil în cauzele în care părinții au omis să ceară acest lucru în instanță.

1.6. Inexistența normelor metodologice pentru implementarea dreptului la legături personale

Nu există la nivelul Direcțiilor pentru Protecția Copilului, norme cu privire la metodologia de implementare a dreptului de vizită sau a modului în care se preia copilul pentru punerea în aplicare a programului de găzduire a minorului de către părintele necustodian

1.7. Neconcordanța dintre Legea 248/2005, Legea 272/2004 și prevederile noului Cod Civil

• Neconcordanța dintre Legea 272/2004 și Legea 248/2005 este evidentă și oferă breșe pentru răpirea internaționașă de minori.
• Un părinte divorțat căruia i s-a încredințat copilul inițial dar care a pierdut autoritatea părintească exclusivă ca urmare a uneo hotărâri de reinstaurare a autorității părintești comune poate obține pașaportul minorului și respectiv poate ieși din țară fără informarea ori consimțământul celuilalt părinte, lucru care contravine flagrant spritului Legii 248/2005.

1.8. Neclaritatea Legii 272/2004 cu privire la sancțiuni și competența organelor statului ce aplică sancțiunile

• Neclaritatea și complexitatea sancțiunilor prevăzute de legea 272/2004, fapt care face extrem de greoi mecanismul de identificare și sancționare a persoanelor abuzatoare
• Vidul legislativ cu privire la organele competente de a verifica abuzurile asupra copiilor (de exemplu îngrădirea programului de legături personale dintre minor și persoanele semnificative din viața sa). În situația actuală singurul organ abilitat este executorul judecătoresc ceea pune foarte mari bariere părinților necustodieni în a reuși să pună în aplicare prevederile programului de legături personale acordat de instanțe: (dreptul de acces la minor, dreptul de găzduire, etc.). Fiind vorba în esență de un drept fundamental al copilului, acest serviciu trebuie să fie accesibil oricărui copil și oricărui părinte, indiferent de starea financiară a aparținătorilor, și prin urmare organele publice ale statului (poliția de proximitate, echipajele 112 și direcțiile de asistență socială) ar trebui să se implice din oficiu.

1.9. Ne-ratificarea Convenției de la Lanzarote de către România

Convenția pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, adoptată de Comitetul de Miniștri la data de 11 iulie 2007, în cadrul celei de-a 1002-a reuniune a Delegațiilor Miniștrilor este de mai bine de 4 ani de zile în curs de ratificare de către România și nu se cunoaște încă o dată precisă de ratificare . Textul convenției se poate regăsi aici.

10. Lipsa unor definiții detaliate pentru abuzurile asupra minorilor în cuprinsul legii 272/2004

Textul Legii 272/2004 este neclar când vine vorba de categorizarea abuzurilor. Pe parcursul legii sunt amintite variate forme de abuz, într-o manieră ne-clară, fără ca acestea să fie definite explicit . Lipsesc pe parcursul legii referiri la abuzul de tip alienator, abuzuri foarte frecvente în cazul copiilor implicați în divorțuri. O propunere de categorizare a abuzurilor asupra minorilor se poate găsi în proiectul Wikipedia de Abuzul asupra copilului.

2. JURISPRUDENȚA DISCRIMINATORIE

2.1. Jurisprudența discriminatorie la adresa părinților de sex masculin

Discriminarea în instanță a părinților de sex masculin cu privire la încredințarea minorilor este evidentă dacă se verifică statisticile cu privire la încredințarea minorilor. Deși legea le dă acestora teoretic șanse egale de a primi încredințarea minorilor, într-o proporție covârșitoare, părinții de sex feminin primesc încredințarea minorilor. datorită prezumției de încredințare a copilului către mamă. Cazurile de încredințare a minorilor către tată sunt în general acelea în care mama nu este de găsit, este plecată din țară sau este decedată.

2.2. Carențe în pregătirea profesională a magistraților

• În România un judecător are obligația de a participa la un program de formare și instruire cel puțin o datǎ la 3 ani. Mai mult, judecătorii care judecă pe cauze de minori nu au nici o obligație de a participa la cursuri specializate pe dreptul copilului, ci pot participa la orice curs doresc. Nu există cursuri de jurisprudența internațională. Consecința acestei situații: un judecător care judecă cauze de minori poate, în realitate, să nu participe niciodată la vreun curs specializat.

2.3. Lipsa unor șabloane general acceptate cu privire la definirea programelor de vizitare

• Practica instanțelor de a scrie (de mână) dispozitive ale sentințelor extrem de sumare (și deci neclare sau interpretabile) cu privire la programul de vizitare. Cauza principală este legată de inexistența unor șabloane general acceptate de către judecători, care să fie particularizate (doar dacă este cazul) de către instanțe (pe baza nevoilor fiecărei spețe). Situația e atat de prost gestionată de către justiția română încât se ajunge la situația hilară ca atunci când se cere investirea cu putere executorie a hotărârilor judecătorești în alte state, judecătorii din respectivele state să nu înțeleagă ce anume, din programele de vizitare deosebit de vagi și incomplete, trebuie să investească având putere executorie. .
• Chiar și când sunt confruntați cu cereri detaliate și bine scrise cu privire la descrierea programelor de legături personale judecătorii români preferă menținerea ambiguității deoarece nu vor să își asume răspunderea cu privire la ceste aspecte. Pentru mai multe detalii se pot consulta exemplele de aici

2.4. Lipsa pârghiilor legale de a determina părinții să apeleze la mediere

• Medierea este recunoscută internațional ca un element o modalitate extrajudiciară de rezolvare a conflictelor și care, pe lângă beneficiul reducerii încărcării judecătoriilor cu dosare (deci utilizarea ei ar avea efecte benefice din punctul de vedere al celerității) are și darul de a reduce tensiunile dintre părinți cu efecte benefice asupra relațiilor post divorț și asupra respectării de către părinți a programelor de legături personale, fapt ce este în beneficiul copiilor. Legea ar trebui să determine părinții care se află într-un divorț să parcurgă etapa medierii și să apeleze la instanță doar dacă medierea se dovedește fără succes (ar putea face aceasta stabilind, de exemplu, taxe judiciare mai mari în cazul în care părinții nu pot dovedi că au încercat să medieze disputele lor în afara justiției.
• În cazul lipsei acestei legislații judecătorii ar putea să propună strategic părinților medierea și să urmărească modul în care fiecare dintre cei doi părinți se raportează la mediere. Astfel dacă la propunerea judecătorului un anume părinte refuză sau boicotează medierea, acest lucru ar trebui să fie un element esențial pentru stabilirea interesului superior al copilului, în sensul descalificării acestui părinte cu privire la încredințarea custodiei minorului (în cazul custodiei unice) sau a stabilirii domiciliului minorului la acest părinte (în cazul custodiei comune).

3. ORGANIZAREA JUDICIARĂ DEFICITARĂ

3.1. Lipsa instanțelor specializate pe cauze de minori și familie

• În România nu au existat decât 2 tribunale de minori și familie (la Brașov și la Iași). În acest moment mai funcționează doar instanța din Brașov, cea din Iași fiind desființată. În restul județelor aceste instanțe specializate nu au fost mai fost înființate
• Mai mult, cauzele de minori sunt formulate de regulă la judecătorii (prima instanță), nu exista secții specializate de minori, ci doar așa-numite complete specializate de minori formate deseori din judecători foarte tineri, care nu au școala și experiența vieții și care sunt puși să decidă în cauze foarte personale. Consecința acestui fapt: cauzele de minori sunt judecate de judecători fără experiență relevantă de viață, în ședințe în care sunt soluționate și alte cauze civile.
• Ne-specializarea instanțelor pe minori duce deseori la superficialitate din partea judecătorilor cu privire la investigarea cauzelor cu minori considerate ca fiind mai puțin importante decât alte cauze cu miză financiară (vezi partajuri).
• In prezent circa 1000 de judecatori nespecializati judecă cauze cu minori. ARPCC militează pe ideea specializării judecătorilor pentru cauzele cu minori (nu de familie și minori) care să permită reducerea numărului de judecători la doar 300-400 care însă să poată să primească constant trainign privtor la corecta implementare a legii.

3.2. Încărcarea foarte mare a judecătorilor ca număr de dosare

• Încărcarea foarte a judecătorilor ca număr de dosare duce la superficialitate în investigarea cauzelor cu minori. Deseori martorii propuși sun respinși din lipsă de timp ori audierile martorilor se fac incomplet, de fațadă.
• Încărcarea foarte mare are efecte și asupra celerității cauzelor de minori. Contrar prevederilor legale care prevăd expres principiul celerității în judecarea cauzelor cu minori, în prezent, după înregistrarea unei acțiuni de divorț sau de modificare a programelor de vizitare, instanțele de judecata fixează primele termene de judecată chiar și după 10 de luni de zile. Chiar și ulterior, termenele de judecată sunt foarte lungi, motivarea hotărârilor durează excesiv de mult, iar cauzele de divorț și de stabilire program de vizitare au prevăzute atât calea de atac a apelului, cat și cea a recursului. Astfel o cauza care implică stabilirea încredințării minorului sau a unui program de legături personale durează în prezent aproximativ 3 ani de zile pana la soluționarea irevocabilă.

4. LIPSA METODOLOGIILOR DE LUCRU PENTRU RELATIV LA CAZURILE DE PROBLEMATICA DIVORȚULUI

• Ca o consecință a lipsei normelor metodologice ale Legii 272/2004, DGASPC-urile județene și autoritățile tutelare de pe lângă primării nu au norme metodologice privitoare la audierea copiilor minori de către instanță și evaluarea îngrijirii lor de către autoritățile tutelare . Există norme la nivelul DGASPC dar acestea nu sunt obligatorii pentru Autoritatea Tutelară. Astfel că, mai ales cu privire la procesele de încredințare a minorului, există o foarte mare variație în calitatea anchetelor sociale realizate de către variatele autorități tutelare, la cererea instanțelor de judecată.
• Nici măcar la nivelul Colegiului Psihologilor din România nu există metodologii atestate în ceea ce privește Sindromul Stockholm (un sindrom al copiilor proveniți din familii divorțate și cu stare de conflict) sau Sindromul alienării părintești (un sindrom al părintelui care încearcă să îndoctrineze un copil împotriva celuilalt părinte).
• Poliția de proximitate nu are, de asemenea, norme de intervenție în cazurile de abuz alienator (de pildă nerespectarea programelor de legături personale, a dreptului de vizită, etc.) acordate de către instanță. Deși misiunea poliției de proximitate este exact aceea de a preveni conflictele, mediindu-le cât sunt încă în stare incipientă, polițiștii de proximitate sunt reticenți în a se implica în conflictele legate de nerespectarea programelor de legături personale.

5. INEFICIENȚA SANCȚIUNILOR CU PRIVIRE LA RESPECTAREA DREPTULUI COPILULUI

• Una din verigile cele mai slabe în tot acest sistem este cel al reacției autorităților statului atunci când masurile privitoare la încredințarea și vizitarea minorilor nu sunt respectate. În speța este vorba de parchetele de pe lângă instanțele de judecată, în prezent o plângere penala având ca și obiect nerespectarea masurilor privind minorii, fiind soluționată de către parchet în 2-3 ani de zile . În plus, cel mai des procurorii vor decide începerea urmăririi penale împotriva unui părinte necustodian care nu mai plătește pensia de întreținere pentru copil și vor decide ne-începerea urmăririi penale (NUP) fata de o părintele custodian care nu permite părintelui necustodian să-și viziteze copilul.
• Sistemul de sancțiuni prevăzut de către Legea 272/2004 este incomplet pe de o parte și foarte stufos și greoi de aplicat pe de alta parte. Ca efect sancțiunile pentru cazurile de abuz asupra copilului sau pentru nerespectarea obligațiilor legale de prevenire și cercetare a abuzurilor sunt, în fapt, aproape niciodată aplicate.