"la 10 ianuarie 2004, un psiholog contactat de către solicitant a constatat că fiica lui a suferit din cauza unui sindrom grav de alienare parentală, contactele lor au fost necesare și că prezența unui terapeut nu a fost necesară. [...] La 29 decembrie 2005, instanța de judecată a desemnat un expert pentru a stabili, în termen de o lună, un raport de decizie cu privire la dreptul de acces și schimbarea celor responsabili. Obiecțiile persoanei în cauză, care a cerut să se desemneze o instituție specializată în sindromul alienării parentale; au fost respinse pe data de 23 ianuarie 2006."
Curtea reține că, pe o anumită durată de timp, statul şi-a încălcat obligația pozitivă privitoare la eforturile adecvate şi suficiente pe care ar fi trebuit să le depună autorităţile naționale în vederea respectării dreptului de vizită a reclamantei într-o manieră care să-i permită să restabilească contactul cu fiica sa, trecerea timpului având consecințe defavo-rabile pentru reclamantă, cu atât mai mult cu cât la momentul separării nu avea decât vârsta de șapte ani şi că mijloacele folosite pentru facilitarea realizării dreptului de vizită prin participarea unui psiholog nu sunt echivalente cu exercițiul efectiv al acestui drept în consecință, Curtea a reținut încălcarea art. 8 paragraful 2 din Convenție.[1]
